Un card microSD contrafăcut nu arată ca o falsificare. Are hologramă, are ambalaj sigilat, are logo tipărit curat și, dacă îl bagi în telefon, apare exact cu capacitatea scrisă pe el. Abia peste câteva săptămâni, când ai umplut jumătate din el cu fotografii, începe partea urâtă: pozele se deschid ca dreptunghiuri gri, filmările se opresc la jumătate, iar cardul cere brusc să fie formatat.
Mecanismul e simplu și de aceea e greu de prins. Un cip real de 8 GB e reprogramat astfel încât controlerul să raporteze sistemului 256 GB. Scrii date peste limita fizică reală, iar ele se duc în neant sau suprascriu ce era deja acolo. Nu primești nicio eroare la copiere. Totul pare în regulă până în momentul în care vrei fișierele înapoi.
Semnele care se văd înainte de cumpărare
Prima filtrare o faci după preț și după logica ofertei. Un card de 512 GB de la un producător cunoscut, la clasa de viteză promisă, nu costă cât o cafea. Dacă prețul e sub jumătate din media pieței, ai deja răspunsul. La fel, un vânzător care are pe stoc capacități uriașe de la trei mărci diferite, toate la același preț rotund, nu vinde marfă din distribuție oficială.
Ambalajul spune și el multe, dar nu în felul la care te-ai aștepta. Falsurile bune copiază perfect grafica. Ce copiază prost sunt detaliile plictisitoare: fontul codului de bare, alinierea textului mic de pe spate, calitatea plasticului blisterului. Un card autentic are pe corp o serie gravată sau tipărită fin, nu cu litere groase și neuniforme.
- Verifică dacă textul de pe card e centrat corect și dacă marginile literelor sunt clare, nu ușor pufoase.
- Uită-te la contactele metalice: pe cardurile reale sunt uniforme, fără zgârieturi sau urme de lipici.
- Compară fotografia produsului de pe site-ul producătorului cu ce ai în mână, inclusiv poziția logoului de clasă de viteză.
Niciunul dintre aceste semne nu e concludent singur. Sunt doar motive să faci verificarea care contează cu adevărat.
Testul care chiar dovedește ceva
Singura metodă sigură e să scrii date pe tot cardul și apoi să le citești înapoi, verificând că sunt identice. Există utilitare gratuite pentru asta, folosite de ani buni: H2testw pe Windows și F3 pe Linux sau macOS fac exact acest lucru. Le rulezi pe un card gol, proaspăt formatat, și aștepți.
Așteptarea e partea neplăcută. Un card de 128 GB pe un cititor USB 3.0 decent are nevoie de o oră, poate mai mult. Unul de 512 GB pe un cititor lent poate să ceară o noapte întreagă. Merită oricum, pentru că testul îți spune două lucruri deodată: capacitatea reală și viteza reală de scriere susținută.
Rezultatul unui card fals e inconfundabil. Programul raportează că o parte din fișierele scrise nu se mai pot citi sau că datele returnate diferă de cele trimise. Uneori viteza se prăbușește dramatic după primii câțiva gigaocteți, semn că a fost depășită memoria reală și controlerul improvizează.
Fă testul în primele zile de la cumpărare, cât mai ai dreptul de retur. Un card testat și găsit bun rămâne bun; degradarea unei memorii flash sănătoase apare după ani de utilizare intensă, nu peste noapte.
Viteza declarată e la fel de des exagerată
Chiar și carduri autentice sunt vândute cu specificații interpretate generos. Cifra mare de pe ambalaj, cea cu 100 MB/s sau mai mult, e aproape întotdeauna viteza de citire. Viteza de scriere susținută, cea care contează când filmezi sau faci rafale de fotografii, e mult mai mică și e indicată prin simboluri discrete: cifra din interiorul literei U, cifra din interiorul literei C sau marcajul V urmat de un număr.
Un card marcat V30 garantează minimum 30 MB/s la scriere continuă. Dacă ai o cameră care înregistrează 4K, sub acest prag filmarea se va opri singură, indiferent ce scrie mare pe ambalaj. Pentru o dashcam sau o cameră de supraveghere care scriu non-stop, caută în plus modelele marcate ca fiind pentru înregistrare continuă, care rezistă mult mai bine la cicluri repetate.
Ce faci dacă ai deja unul suspect
Dacă testul confirmă falsul, nu formata cardul în speranța că se repară. Nu se repară. Capacitatea fizică rămâne cea reală, oricâte formatări ai face. Există unelte care pot rescrie parametrii controlerului ca să raporteze capacitatea adevărată, dar procedura e nesigură și diferă de la un cip la altul.
Practic, cel mai rezonabil e să ceri banii înapoi și să păstrezi cardul deconectat de la orice lucru care contează. Dacă ai deja fotografii pe el, copiază-le imediat pe un disc, verifică-le una câte una, apoi scoate cardul din uz. Datele scrise peste limita reală nu mai pot fi recuperate de niciun program, pentru că nu au fost niciodată scrise undeva.
Un card ieftin costă puțin. Fotografiile dintr-o vacanță sau înregistrarea de care ai avea nevoie după un incident în trafic costă mult mai mult, iar dacă tot vorbim de date pe care nu vrei să le pierzi sau, dimpotrivă, de date de care vrei să scapi definitiv, merită să știi și cum ștergi corect datele de pe un telefon vechi înainte să îl dai altcuiva.
