Faianța nu iartă graba. O placă crăpată în baie nu se repară invizibil și, de multe ori, nu se mai găsește identică. Din fericire, găurirea corectă e o procedură scurtă și previzibilă: burghiu potrivit, turație mică, fără percuție, răcire și presiune constantă. Aproape toate accidentele vin din încălcarea uneia dintre aceste reguli.
De ce crapă faianța, de fapt
Suprafața smălțuită e dură și fragilă. Un burghiu obișnuit nu o taie, ci alunecă pe ea și apoi o lovește. Fiecare lovire creează microfisuri care se propagă rapid, iar placa se despică pe diagonală, adesea din colț în colț.
A doua cauză e percuția. Regimul de percuție e conceput pentru beton, unde fiecare lovitură sfărâmă material. Aplicat pe glazură, produce exact fisura pe care vrei să o eviți. Percuția se activează, dacă e nevoie, abia după ce ai trecut complet prin placă și ai ajuns în peretele din spate.
A treia cauză e golul din spatele plăcii. Dacă adezivul a fost aplicat în puncte, nu pe toată suprafața, placa are zone nesprijinite. Presiunea burghiului o încovoaie și o rupe. Poți detecta aceste zone bătând ușor cu unghia: un sunet gol înseamnă că sub placă nu e adeziv, iar în acel punct nu ar trebui să găurești.
În sfârșit, căldura. La turație mare și fără răcire, vârful burghiului se supraîncălzește, își pierde duritatea și transmite tensiuni termice în glazură. Un burghiu care fumegă e un burghiu deja compromis.
Burghiul potrivit pentru fiecare tip de placă
Nu toate plăcile ceramice sunt la fel. Faianța de perete e relativ moale sub glazură. Gresia e mult mai densă. Gresia porțelanată, mai ales cea rectificată, e aproape la fel de dură ca sticla și cere unelte specifice.
- burghiu cu vârf de carbură în formă de suliță, cu tăiș ascuțit: potrivit pentru faianță de perete și gresie obișnuită, ieftin și accesibil;
- burghiu diamantat cu vârf plin: soluția cea mai sigură pentru gresie porțelanată, cere răcire cu apă;
- carotă diamantată: pentru găuri mari, necesare la trecerea țevilor sau la montarea prizelor;
- burghiu de zidărie clasic: se folosește doar după străpungerea plăcii, pentru continuarea găurii în perete.
Diametrul se alege după diblu, nu după șurub. Dacă ai nevoie de o gaură mare, e mai sigur să începi cu un burghiu subțire și să lărgești în doi-trei pași decât să ataci direct cu diametrul final; forța aplicată pe glazură scade considerabil.
Un burghiu tocit se recunoaște ușor: nu mai mușcă din material, produce praf foarte fin în loc de așchii și se încălzește rapid. Insistența cu un burghiu uzat e cea mai frecventă cauză a plăcilor sparte, pentru că omul compensează lipsa tăișului apăsând mai tare.
Un detaliu care contează: după ce ai trecut prin faianță, schimbă burghiul cu unul de zidărie de același diametru pentru restul găurii. Burghiul diamantat nu e făcut să sape în cărămidă și se uzează rapid dacă îl folosești așa.
Trasajul și trucurile care opresc alunecarea
Măsoară și marchează cu un marker fin direct pe glazură. Verifică poziția de două ori, mai ales dacă montezi ceva cu mai multe puncte de prindere: pe faianță nu ai dreptul la o gaură dată greșit.
Evită găurile la mai puțin de doi-trei centimetri de marginea plăcii. Zona de margine e cea mai predispusă la ciobire. Dacă poziția impusă cade lângă margine, mută ușor suportul sau ia în calcul găurirea în rost, despre care revenim mai jos.
Pentru a împiedica alunecarea vârfului, ai câteva variante care funcționează:
- o bucată de bandă adezivă de mascare lipită în cruce peste punctul marcat; banda oferă aderență și protejează glazura;
- un punctator ceramic sau un cui de oțel călit, cu care faci o adâncitură minusculă printr-o lovitură foarte ușoară de ciocan; se face doar dacă ai mână sigură, altfel riști chiar fisura pe care o eviți;
- un șablon simplu: o bucată de lemn cu o gaură dată la banc, ținută ferm pe placă, prin care introduci burghiul;
- pornirea găuririi cu mașina ușor înclinată, apoi îndreptarea ei treptată după ce vârful a prins glazura.
Procedura de găurire, pas cu pas
Folosește turație mică, între câteva sute și o mie de rotații pe minut, în funcție de burghiu și de material. O mașină cu reglaj electronic al turației e mult mai potrivită decât una care pornește direct la maximum. Comparația dintre o bormașină cu șnur și una cu acumulator e utilă aici tocmai pentru controlul turației la sarcini mici.
Dezactivează percuția. Verifică de două ori selectorul; e o greșeală care se face din reflex și costă o placă.
Apasă constant, moderat, fără să forțezi. Burghiul trebuie să taie, nu să fie împins. Dacă nu avansează, problema e vârful tocit sau materialul prea dur pentru tipul de burghiu, nu presiunea insuficientă.
Răcește. Un burete umed ținut lângă gaură, un jet subțire de apă dintr-o sticlă sau, la lucrul pe orizontală, un mic inel de plastilină în jurul găurii umplut cu apă. Răcirea prelungește enorm viața burghiului diamantat și reduce tensiunile în glazură. Atenție la apă în apropierea prizelor și a cablurilor electrice; oprește circuitul dacă lucrezi în zona lor.
Când simți că rezistența scade brusc, ai trecut prin placă. Oprește-te, schimbă burghiul și continuă în perete, activând percuția doar dacă suportul e beton sau cărămidă plină. Aspiră praful pe măsură ce lucrezi; e abraziv și zgârie căzile și chiuvetele dacă rămâne pe ele.
Rostul, diblul și fixarea finală
Înainte de a găuri, gândește-te la ce e în spatele peretelui. În băi și bucătării, sub faianță trec țevi de apă și cabluri, iar un burghiu care intră cinci centimetri în perete poate ajunge exact în ele. Traseele verticale de deasupra unei baterii sau ale unui robinet sunt zonele cele mai riscante, iar un detector de metale și cabluri plimbat peste zonă înainte de lucru costă mult mai puțin decât o intervenție de spart faianța.
Găurirea în rost, adică în linia de chit dintre plăci, e o opțiune bună când poziția permite. Nu riști nicio fisură, iar dacă demontezi ulterior obiectul, gaura se ascunde cu un pic de chit de rost și nu rămâne nicio urmă vizibilă. Dezavantajul e că nu poți alege liber poziția și că rostul e uneori exact peste marginea a două plăci, unde suportul e mai slab.
Pentru diblu, folosește o gaură cu diametrul exact cât diblul și verifică pe ce se sprijină. În baie, faianța e adesea aplicată pe gips-carton rezistent la umezeală; în acest caz ai nevoie de dibluri pentru plăci subțiri, cu basculare sau expandare în spate, nu de dibluri obișnuite de zidărie. Alegerea corectă pe fiecare tip de suport e detaliată în articolul despre diblurile potrivite pentru fiecare tip de perete.
Introdu diblul cu grijă, împingându-l până când gulerul atinge faianța. Nu-l bate cu putere: forța se transmite în placă. Dacă diblul nu intră, gaura e prea mică sau are praf în ea; scoate praful și, la nevoie, mai treci o dată cu burghiul, fără să lărgești gaura în glazură.
Strânge șurubul ferm, dar oprește-te când simți rezistență. Supra-strângerea concentrează efortul pe un punct al glazurii și produce fisura radială clasică, în stea, în jurul șurubului. Un inel de silicon sau o șaibă de cauciuc între suport și faianță distribuie presiunea și împiedică apa să pătrundă în gaură, ceea ce în băi contează mult.
Și dacă totuși o placă crapă, nu e sfârșitul lumii: o placă spartă se poate înlocui punctual, fără a desface tot peretele, iar procedura e descrisă în ghidul despre înlocuirea unei plăci de faianță sparte. Merită însă păstrate câteva plăci de rezervă din lotul original încă de la montaj, pentru că nuanțele diferă de la o producție la alta și o placă nouă, chiar cu același cod, arată rareori identic.
