Setul de burghie cumpărat la pachet cu bormașina conține de obicei douăzeci de piese și trei tipuri diferite, fără nicio explicație despre care e care. De aici pornesc majoritatea găurilor ratate: burghiul de beton folosit în lemn, care rupe fibra și lasă o gaură zdrențuită; burghiul de metal folosit în faianță, care alunecă pe glazură și zgârie plăcile; burghiul de lemn în beton, care se toceste iremediabil din prima încercare. Fiecare tip are o geometrie gândită pentru un mod anume de a îndepărta materialul, iar recunoașterea lor durează un minut.
Cum le deosebești cu ochiul liber
Nu ai nevoie de marcaje. Vârful spune totul.
- Burghiul de metal (HSS) are vârf conic ascuțit, cu un unghi de aproximativ o sută optsprezece grade, fără nimic ieșit în afară. Culoarea variază: argintiu la oțelul rapid simplu, negru-albăstrui la cele tratate cu vapori de oxid, auriu la cele acoperite cu nitrură de titan.
- Burghiul de lemn are un vârf central ascuțit, ca un cui mic, flancat de două pinteni tăietori laterali. Cuiul central îl fixează în punctul dorit și îl împiedică să alunece.
- Burghiul de beton are o plăcuță lățită din carbură lipită în vârf, evident mai lată decât corpul, cu două muchii teșite. Nu taie, ci sfărâmă.
- Burghiul de faianță și sticlă are un vârf plat în formă de lance sau săgeată, ascuțit lateral, foarte diferit ca siluetă de toate celelalte.
- Carota diamantată e un tub scurt cu margine acoperită cu granule diamantate, folosită la găuri mari în gresie, porțelan și piatră.
Coada burghiului adaugă o a doua informație. Coada cilindrică netedă intră în orice mandrină cu bacuri. Coada cu caneluri, tip SDS, intră doar în rotopercutor. Coada hexagonală se prinde în portbit și e specifică burghielor scurte pentru șurubelnițe electrice.
Lemn: viteză mare, avans constant, sprijin la ieșire
Lemnul se taie, nu se sfărâmă. De aceea burghiele de lemn au caneluri largi, care evacuează așchia mare, și un vârf de centrare care nu lasă scula să plimbe.
Pentru găuri mici, până la zece milimetri, burghiul elicoidal de lemn e suficient. Pentru diametre mai mari există trei familii: burghiul plat, tip paletă, ieftin și rapid, dar cu ieșire brutală; burghiul Forstner, care face găuri cu fund plat și pereți curați, obligatoriu la balamalele de mobilă; și carota cu coroană dințată, pentru găuri de peste treizeci de milimetri, ca la trecerile de țevi.
Trei reguli practice contează mai mult decât marca burghiului. Turație mare și presiune moderată — lemnul nu are nevoie de forță, ci de tăiș ascuțit. Scoate burghiul din gaură din când în când, la găuri adânci, ca să evacuezi rumegușul, altfel se încălzește și arde pereții găurii. Și pune întotdeauna un capăt de scândură de sacrificiu în spatele piesei, ca burghiul să iasă în ea, nu în aer; altfel ultimul milimetru smulge fibra și lasă o margine ruptă pe fața opusă. Detaliul e evident pentru oricine a construit un raft simplu și a văzut cum arată o gaură ieșită prost, iar pașii de lucru din ghidul despre construirea unei etajere simple din lemn pornesc exact de la această disciplină a găuririi.
Metal: turație mică, răcire și un punct de pornire
Metalul e opusul lemnului. Aici turația mare e dușmanul: căldura acumulată în vârf recoace tăișul, iar burghiul devine inutilizabil în câteva secunde. Cu cât diametrul e mai mare și metalul mai dur, cu atât turația trebuie să fie mai mică.
Procedura care funcționează aproape întotdeauna:
- Marchează punctul și lovește-l cu un punctator. Fără această mică adâncitură, burghiul alunecă pe suprafață și zgârie piesa.
- Începe cu un burghiu subțire, de trei-patru milimetri, ca gaură pilot, apoi lărgește la dimensiunea finală. Efortul scade dramatic.
- Folosește ulei de răcire — ulei special, ulei de motor, chiar și ulei de gătit la nevoie. Excepția e fonta, care se găurește uscat.
- Apasă constant și ferm. O apăsare prea slabă face burghiul să frece în loc să taie, iar frecarea îl arde.
- Fixează piesa în menghină sau cu cleme. O tablă subțire prinsă doar cu mâna devine un disc rotitor tăios în momentul în care burghiul o agață la ieșire.
Pentru inox și oțeluri dure ai nevoie de burghie HSS-Co, cu cobalt, recunoscute după nuanța aurie-bronz mată. Cele obișnuite se tocesc aproape instantaneu.
Beton, cărămidă și piatră: sfărâmare, nu tăiere
Aici burghiul lovește. Plăcuța de carbură din vârf zdrobește materialul, iar canelurile scot praful. Regimul corect e percuție pornită, turație medie și presiune constantă, dar nu excesivă.
Câteva lucruri care fac diferența. Scoate periodic burghiul, ca praful să iasă; o gaură plină de praf nu mai avansează și încălzește carbura până se desprinde. Nu răci burghiul de beton cu apă în timpul lucrului: șocul termic crapă plăcuța. Dacă burghiul se oprește brusc într-un punct, ai dat de armătură; nu insista, mută gaura câțiva centimetri. Și oprește percuția atunci când găurești cărămidă cu goluri sau BCA — acolo vibrația sparge pereții interiori și transformă o ancorare bună într-una care nu ține.
Diametrul trebuie să corespundă exact diblului, iar adâncimea să depășească lungimea acestuia cu câțiva milimetri. Suflă sau aspiră gaura înainte de montaj. Alegerea ancorei potrivite pentru fiecare tip de zidărie este o discuție separată și esențială, tratată în ghidul despre diblurile din plastic, metalice sau chimice, pentru că un burghiu perfect într-o gaură perfectă nu ajută dacă ancora e greșită.
Faianță, gresie și sticlă: cel mai puțin iertător material
Glazura e dură și lucioasă, iar burghiul alunecă. Sub ea, ceramica e fragilă și crapă la cea mai mică vibrație. De aceea percuția e strict interzisă până când vârful nu a trecut complet de placă.
Metoda testată: lipește o bucată de bandă adezivă mată peste punctul de găurit, ca vârful să aibă aderență. Folosește burghiu în formă de lance pentru faianța obișnuită sau burghiu diamantat pentru gresie porțelanată, care e mult mai dură. Pornește la turație mică, fără percuție, cu presiune ușoară, și ține un burete umed sau picură apă lângă gaură pentru răcire — la burghiul diamantat răcirea nu e opțională. Când simți că ai trecut de placă și ai ajuns în adeziv sau în perete, oprește-te, schimbă pe burghiu de beton și abia atunci pornește percuția, dacă e nevoie.
Poziționarea contează și ea: caută să găurești în rost, unde ceramica lipsește, ori de câte ori se poate. O placă crăpată nu se repară, se înlocuiește, iar cine a trecut prin operațiune știe cât de laborioasă e chiar și reașezarea unei singure plăci de faianță.
Cum se strică un set și cum îl păstrezi ani
Burghiele mor din trei cauze: căldură, folosire pe material greșit și depozitare la grămadă. Un burghiu care iese albăstruit din metal e deja recopt și nu mai taie, oricât l-ai ascuți. Unul de lemn folosit o dată în beton își pierde pintenii definitiv.
Ține-le în caseta lor, cu diametrele marcate, nu într-o cutie comună unde tăișurile se lovesc. Șterge-le de ulei și de praf umed după utilizare, pentru că oțelul rapid ruginește. Burghiele HSS mai groase de patru milimetri se pot reascuți, la un atelier sau cu un dispozitiv de ascuțit, și redevin funcționale; cele de carbură se ascut doar cu disc diamantat. Cumpără seturi mai mici, dar de calitate: zece burghie bune fac mai mult decât cincizeci de piese care se tocesc din a doua gaură.
Un ultim reflex util: înainte de fiecare gaură, întreabă-te ce e sub suprafață. Instalațiile electrice și țevile de apă se află exact acolo unde nu te aștepți, iar un detector de rețele costă cât două seturi de burghie și te scutește de o reparație serioasă. Când lucrezi la instalații existente sau nu ești sigur de traseu, oprește alimentarea de la tablou și, la dubii legate de gaz sau de structura clădirii, întreabă un instalator autorizat sau un inginer înainte să pornești scula.


